joi, 28 iulie 2011

A fi sau a nu fi...hedonist?



Eu la 14 ani. Eu la 22. Viata asta blanda de post-adolescent debusolat imi face cu ochiul sa ne unim pe veci. In fiecare an imi dau seama de prostiile din anul precedent. Ceea ce ma ingrijoreaza este ca le consider prostii. NU! Pe moment au fost clipe delicioase. Nu conteaza cate mii de zile am pierdut cautand in oameni ceea ce nu exista. Nu regret vreo secunda petrecuta cu x sau y, care mai de care mai limitat, lenes sau fricos.  Pare ca am irosit mii de linkuri de youtube si kilometri de arhive de Ym. Nu s-au irosit teoretic, desi abia le mai pot gasi chiar si in memorie.  Locuri unde se încrucisează sau de unde se separa doua sau mai multe drumuri, alegerea caii aparent potrivite. Scenariu mai rau ca statul in fata unei bombe nestiind care fir trebuie taiat. Mereu merg pe ala rosu. Si absolut evident, niciodata nu e bine. Am auzit cateva « te iubesc-uri » bune venind in directia mea si apoi plecand inspre incolo. Iar acum nu pot decat sa observ ca « te iubesc-ul » meu s-a tocit. Nu mai are sens sa-l invoc, e un scenariu mult prea exersat pentru a nu-mi iesi la perfectie. Iar eu tind sa caut sa invat o noutate. Pe globul asta pamantesc sunt prea multi oameni pentru a ma deranja ca eu sunt cea cu probleme. Iar moartea nu e decat un final. Fericirea este compusa din lucruri mici. Iar ce e important in viata…s-ar putea reduce cu usurinta la o bere cu cine trebuie.


¯\_(ツ)_/¯

Un profesor de filosofie statea in fata studentilor sai avand cateva obiecte pe catedra.

Cand a inceput ora, fara sa spuna un cuvant, a luat un borcan mare si a inceput sa-l umple cu pietre avand diametrul de aproximativ 5 cm. Apoi i-a intrebat pe studenti daca borcanul este plin. Toti studentii au fost de acord ca borcanul este plin.Apoi a luat o cutie de pietricele si le-a turnat in borcan, scuturandu-l usor. Desigur, acestea s-au rostogolit printre pietrele mari si au umplut spatiile ramase libere.
I-a întrebat din nou pe studenti daca borcanul este plin. Au fost din nou de acord ca este plin, si au ras.Profesorul a luat o cutie de nisip pe care l-a turnat in borcan, scuturandu-l usor. Desigur, nisipul a umplut spatiul ramas liber.Acum, spune profesorul aratand spre borcan, vreau sa recunoasteti ca aceasta este viata voastra. Pietrele mari sunt lucrurile importante: familia, partenerul, sanatatea si copiii vostri, lucruri care,chiar daca totul este pierdut, si numai ele au ramas, viata voastra tot ar fi completa. Pietricelele sunt celelalte lucruri care conteaza: slujba, casa si masina. Nisipul reprezinta lucrurile mici care completeaza restul. Daca puneti in borcan mai intai nisipul, nu mai ramane loc pentru pietrele mari si pentru pietricele. La fel se desfasoara si viata voastra daca va consumati timpul si energia cu lucruri mici, nu veti avea niciodata spatiu pentru lucrurile importante.
Dupa ce toata lumea a fost de acord ca profesorul umpluse borcanul si daduse lectia de viata, parea ca nimic nu mai poate fi spus. Profesorul luă o halbă de bere si o turnă in borcan, care desi plin, absorbi intreaga cantitate de lichid, printre pietre, pietricele si nisip. Acum era intr-adevăr plin. Si spuse: oricat de plina vă va fi viaţa, intotdeauna va fi loc si pentru o bere cu prietenii!

duminică, 24 iulie 2011

Vorbesc mult pentru ca nu stiu ce sa zic.

Nu am terminat de umblat prin mine si am decis sa umblu un pic si prin interiorul tau. Da tu, care citesti cu ochii mari, neavand nicio idee ce va sa urmeze.  Sincer, nici eu. Dar am incercat cu fiecare ocazie sa te vad. Asa cum esti la prima vedere, asa cum imi placea mie sa cred, asa cum voiai tu. Aparent normala din punct de vedere anatomic, atat din fata cat si din spate si din lateral. Aspectul ? Total irelevant. Continutul ? Hm…Interesant. Unic as putea zice din informatiile pe care le am in momentul de fata. Nebunia, problemele, obsesiile ? Dispar in fata personalitatii care nu inseala niciodata asteptarile. Garnitnura de insanitate sta acolo, langa felul principal, fara sa intervina. Oricine ar putea spune ca aceasta exista, dar exista prea frumos pentru a o blama. Si daca ar fi sa ghicesc nu cred ca vreun aspect de mai sus ar fi limitat, lucru care te face sa te intrebi. Povestea ta e plina de gauri, dar nu si lipsita de continut, asta datorandu-se multitudinii de cuvinte pe care le rostesti pe secunda, cu un aer de parca ai spune cel mai important lucru din lume. Si pentru o clipa e. Rand pe rand, toate lucrurile lipsite de importanta se incheie intr-un « dar » lung si aparent fara sens, iar atitudinea aparent banala se transforma in una plina de insemnatate. Nu sunt multe de vazut, ci de inteles, rand pe rand , cu aceeasi uimire pe acelasi chip, al meu. Si stiu ca nu lasi lucruri sa se vada din nu stiu ce motiv. Imi pasa prea putin, asta ma face sa-mi imaginez.  Pentru ca unde nu e mister, e prea mult adevar. Iar adevarul trezeste realitate. Nimeni nu iubeste realitatea. Nu aici.

vineri, 22 iulie 2011

Cunoaste-mi cei 100 de oameni.

Am aici in capul meu 100 de oameni. Toti ai mei si ii iubesc pe toti. Nu s-ar putea abtine din a-mi spune ce sa fac nici macar unul dintre ei. Ma urmaresc la fiecare pas si uneori ma cearta. As vrea sa le pot oferi un loc mai bun unde sa stea, dar i-am creat pe toti aici si e un proces ireversibil. Nu m-as putea teme pentru mine niciodata, poate pentru ei. Poate voi creste si vor imbatrani si ei odata cu mine, vor disparea… Atunci mi-ar fi frica. Viata complicata din capul meu imi da o directie, un singur sens. Imi place sa-i ascult si uneori sa-i inteleg, fara rezultat. Au intotdeauna dreptate, in felul lor, asa cum vor sa am si eu, dar eu nu vreau sa fac lucrurile rele pe care ma indeamna sa le fac. Zambesc de fiecare data cand nimeni nu poate citi nimic in ochii mei si nici nu poate auzi in capul meu. Ar fugi. Dar eu gasesc galagia mea ca cea mai adanca liniste. Ma tine din a innebuni. Nu-mi place sa ghicesc lucruri despre vreo persoana, desi ei o fac, pe rand, fara sa omita vreo posibilitate. Obisnuiesc sa fac asta, in metrou, doar holbandu-ma la cate cineva, transformandu-se pana la urma, in  capul meu, intr-o persoana ideala. Obisnuiesc sa mitizez pe oricine imi ofera o vaga buna impresie, iar asta dragii mei, e doar vina voastra. Am strans 100 de oameni in capul meu in 22 de ani. Sunt expresii ale tuturor lucrurilor pe care le-am trait vreodata, conservate si inchise acolo undeva. Cel ce s-a nascut din frica ma inspaimanta cel mai mult. Am insa de toate felurile . Cei rai : furie, razbunare, vinovatie, umilinta, timiditate, ingrijorare, panica, nervozitate, tensiune, agitatie, frustrare, incompetenta, esec, dezamagire, descurajare, depresie, egoism, singuratate. Si cei buni si putini : multumire, bucurie,  iubire, veselie, extaz, satisfactie, incredere,  credinta, acceptare, altruism, distractie. Toti sunt prieteni, toti vorbesc si se grupeaza pe perechi, de fiecare data altfel. Sigur, e deranjant si derutant…dar ce e usor in viata ? Somnul ratiunii naste monstri. La mine nu atipeste niciodata.