Scopul Vietii

Am vrut sa incep prin a afirma sec ca nu exista. Dar se presupune ca nu e profesionist din partea cuiva sa dezvaluie concluzia unui text la inceputul acestuia. Asa ca voi demonstra ca nu exista. Se ia subiectul X, varsta post-adolescentina, sex nedeterminat, inteligenta medie, scaun normal. Subiectul Y, aceleasi semnalmente, insa diferenta consta in faptul ca unul isi doreste tot, iar celalalt nimic. In decursul vietii subiectul X e relaxat. Isi schimba locul de munca in mod constant, dar asta il face fericit. Nu vrea sa insiste pe nimic, doar sa castige suficient, lucru care se si intampla. Traieste o poveste de dragoste cu o persoana care il iubeste pentru ceea ce e: un subiect curajos, atat de curajos incat sa atunci cand va trage linie la sfarsit, pentru el sa conteze doar lucrurile marunte, generatoare de destula serotonina si endorfina. Sa nu faca niciodata aceleasi lucruri, sa nu locuiasca in acelasi oras sau chiar in aceeasi tara tot timpul, sa nu lase nefericirile sa-i invete adresa. Sa fie bun la suflet si incoruptibil, lipsit de interese si detasat de ceilalti. Sa-si urmeze pasiunile, nevoile si necesitatile. Iar lista poate continua conform acestui model. Subiectul Y, cu mai multe momente petrecute pe bancile scolii decat oriunde altundeva, isi petrece aproape jumatate din viata intr-un birou, unde scrie hartii. Este promovat din cand in cand, iar veniturile acestuia cresc in mod scandalos. Urca cel mai sus cu putinta, fara sa-si petreaca mai mult de 2 zile pe malul marii fara telefoane si hartii. Nu-i lipsesc posesiile de lux, acestea fiind si motivul certurilor cu sotia lui, despre care a incetat de mult sa mai stie cate ceva, fiind mai mereu plecat. Nefericirea iminenta ii mananca si ultima suta de grame de suflet pe care o detinea. Singurele lui satisfactii raman cuburile de gheata care se topesc in cel mai fin wiskey, femeile scumpe fara niciun defect fizic si faptul de a avea un cont cu multe 0-uri in coada. Dupa x timp, la data t, subiectul X si subiectul Y mor din terte cauze. Concluziile ar fi mai multe si dicutabile. Raman insa la rezultatul cu care am inceput. Nu conteaza pe care drum o iei catre marele final, conteaza sa nu te grabesti.

Marea Neagra nu e numai neagra,e si sarata

Inca nu stiu daca imi place la mare, dar am fost. Ar fi ideal sa poti sta o vara intreaga acolo, fara sa fii inconjurat de ceilalti turisti, cu cine iti place tie si fara sa fii stresat din alte considerente. Pana una alta, litoralul romanesc e litoralul romanesc. Aglomeratie, galagie, supra-preturi. Cu toate ca am fost intr-o statiune pensionara, neputand sa suport nici in viata asta, nici intr-o alta viitoare manelistii, discotecile si mondenul, atractiile raman vesnic porumbul si hamsiile, banana (aia cu care te plimbi pe apa presupunandu-se ca e fun), tarabele de suveniruri (in fiecare an vin alte si alte chestii la moda care nu folosesc la absolut nimic), concertele artistilor care starnesc admiratie si zambete pe buzele fanilor burtosi cu neveste bune, si asa mai departe inca o suta de ani. Ma intreb daca pot cumpara cativa metri patrati de plaja unde sa-mi construiesc o coliba izolata fonic si unde sa-mi invit singurul prieten la o bautura din aia nociva si colorata de care nu am avut curaj sa beau. Dar e frumos, gagicute frumoase, muzica, apa, briza, copilasi, bere rece, tiribombe...Probabil daca as fi numai eu cu marea ( un fel de Batranul si marea) m-as distra suprem, fara alti factori adiacenti. Litoralul din Romania- locul unde e normal sa mergi mai putin de o saptamana si sa-ti spargi venitul pe o intraga luna. E interesant cum locurile frumoase se transorma in timp record in afaceri, la fel cum s-a stricat si Vama, cum locurile pline de liniste de pe versantii muntilor sunt pline de adolescenti in chiloti cu sticle de bere in mana, urland cat ii tin plamanii. Nu ne-ar strica totusi un strop de spirit hipiot, nu e musai sa faci bani repede si multi din orice, ca nu ii iei dupa tine in groapa, nici banii si nici posesiile achizitionate ulterior, desi nu m-as mira daca ultima moda ar deveni sa fie ingropata langa tine si masina ta; sa nu se aleaga nimeni cu ea,ca n-au muncit cot la cot cu tine! Conteaza sa fii implinit, sa te simti bine alaturi de oameni pe care ii cunosti sau nu, sa le dai din ce ai tu, astfel vei primi respect, multumiri, laude si dragoste. De-aia nu suntem o tara civilizata, pentru ca ne asteptam in orice moment sa fim jefuiti, sa ni se ia din putinul pe care il avem, sa fim pacaliti, sa nu fim ajutati; si ne purtam ca niste salbatici, cu instinctul de a supravietui si a ne apara activate.

A fost bine la mare, m-as mai duce. Iubesc sa ma scald in ape in care s-au pisat milioane de romani. Si hidrologii ne vand rahat ca ar fi sarata din alte motive.

Ma doare-n cur

Te-ai carat de mult , dar cica trebuie sa te accept ca fiind parte din trecutul meu ca sa nu fii tu ala care refuleaza-n mine. Eu totusi ma-ndoiesc. De fapt ma doare-n cur. Da, te-am blocat, am blocat amintirile care veneau ca o caramida facuta de tine cu cea mai mare ura, cel mai scarbos rahat de la toate curvele carora le impartaseai o imagine eronata despre mine, si aruncata tot de tine, cu forta de atlet de odinioara si cu patosul de porc gras din prezent. Ma loveai la creierul mic, fatarnic, prin spate, iar cand ma intorceam fugeai. Ramaneam cu durerea aia care nu imi trecea nici cu 3 nurofen nici cu somn, pana am invatat sa nu ma mai intorc. Oricum nu mai erai acolo, desi stiam ca te pitesti pe undeva si razi ca un prost, mars-mars. Recunosc insa ca mi-ai lasat in casa o gramada de gunoi: menajer, oase, balastru, fier vechi...nimic reciclabil in orice caz. L-am carat bucata cu bucata, iar dupa 4 ani pot spune ca ma doare-n cur. Am continuat sa te mangai cu mana pe care ai muscat-o si pe cat de oarba am fost eu, pe atat de rupt de realitate ai fost tu, desi mint de n ani ca nu am niciun regret, ei bine am. Chiar daca datorita imoralitatii, cruzimii si ipocriziei care ti-au guvernat fiecare miscare am dat totusi de cel mai bun lucru din viata mea la final. Si datorita tie sunt upgraded acum, iar tu ai ramas acolo sau mai jos. Chiar daca as mai suferi o tona pentru ce am acum, regret fiecare minut pe care ti l-am daruit si nu numai. Orice ai primit de la mine este regretat acum, stai linistit. O sa ti se aprinda un beculet peste zeci de ani probabil, cand chiar vei gandi, dar pe mine ma doare in cur inca de pe acum. Am deschis cutiuta asta acum pentru ca asa trebuie chipurile, pentru ca nebunia mea se poate datora tuturor amintirilor si detaliilor uitate intentionat, lucruri neterminate care ard mocnit. Si eu vreau sa credeti ca-mi doresc sa ma vindec. Ce simt eu? Simt ca vei avea liniste numai atunci cand voi mai avea eu sufletul la fel de curat ca inainte sa te intalnesc. Simt ca te va iubi cineva de-adevaratelea cand te voi ierta eu. Simt ca iti vei gasi drumul in viata cand imi voi vindeca eu fiecare urma de tristete si stres. Si mai simt ca te vor iubi copiii tai cat m-ai respectat tu pe mine. Da, sunt o tirana. Dar nu-ti port dusmanie... Decat pana la cer si inapoi de un bilion de ori. Acum spuneti ca de fapt eu m-am distrus. Ma doare-n cur.

O sa-ti dau 10 motive pentru care...pentru care. Si o sa inchei ca ma simt ca dupa exorcizare. Pentru ca de atunci m-am pierdut de mine. Pentru ca mi-am irosit premierele pe tine si pe felul tau de a gandi de nimic. Pentru ca ai fost de acord cu mine fara sa ma intelegi si m-ai pacalit. Pentru ca minteai la fel de senin ca cerul albastru. Pentru ca mi-ai terminat ambele sanatati: si fizica si psihica. Pentru ca daca prostia ar durea, tu te-ai tavali in chinuri. Pentru ca nu ai vrut sa joci si sa inchei frumos. Pentru ca deveneam proasta cand eram cu tine. Pentru ca mi-ai irosit timpul. Pentru ca acum ma doare-n cur de tine si de figura aia intrebatoare pe care o ai, desi fara indoiala te gandesti numai la scarbosenii.

Nebunia iar ma rupe-part 2

Am inghetat, pe tot parcursul verii, inca de la inceputul ei am stat inghetata. Nu a reusit sa ma topeasca nimic, nimeni nu a incercat macar. Atat de singura nu am fost niciodata. Nu vreau ca asta sa se transforme intr-un jurnal al disperarii, al angoasei. Cateodata mi-e bine, imi place sa-mi simt bucuria si sa o duc pana la cel mai inalt nivel, imi place sa rad si sa-i molipsesc pe ceilalti cu fericire, multa si fara motiv. Nu vreau sa fiu asociata cu lucruri rele, triste si depresive. Asa ca prefer sa-mi depasesc singura amarurile, sa-mi beau singura din otrava putin cate putin, fara sa dau la nimeni. Poata asta este natura mea de acum inainte, stiu ce m-a dereglat, imi cunosc mintea, nu e nimic de facut. Pesimismul meu tinde sa atinga extrema superioara si am inceput sa cred ca atrage dupa el lucruri mai putin fericite. Obisnuiam sa cred ca e realism, cum ca nimic nu merge in tara asta, de ce ar merge in viata mea?, de ce ar exista oameni buni aici?, de ce ar exista cineva exact ca mine intr-o groapa de cacat? Desi stiu ca nu e asta realitatea inca mai cred in ea, dandu-mi seama ca e vorba de pesimism. Mi-am analizat fiecare mod de a gandi, m-am pus in toate ipostazele, m-am gandit chiar sa adopt stereotipul adolescentului cretin, care se bucura de viata si o pereche de adidasi ii produce cea mai inalta fericire. N-as fi eu. Asa sunt eu, asa ma pot identifica cu mine, ma bucur cand nu ma bucur, asta imi da certitudinea ca nu fac parte din pleava acestei tari, dintr-un anume grup de oameni delasatori. Am facut si cateva experimente, pe retelele de socializare cu gandul ca ma insel, nu poate sa fie toata lumea extraordinar de proasta. Ma dadeam altcineva si incercam  sa cunosc oameni cat mai diferiti, fete, baieti, categorii de varsta diferite, alte valori, alte infatisari. Rezultatul statisticii mi-a futut cea mai palma peste fata ever. Romanii,tinerii in special sunt prosti. Apoi m-am gandit ca poate oamenii misto nu stau pe net. Nu tin neaparat sa cunosc pe cineva, sunt absolut convinsa ca exista si oameni decenti pe acest pamant romanesc. Doar ca ne coplesesc pre-adolescentii si adolescentii, tinerii, nu au niciun punct comun cu realitatea. Sau poate realitatea mea nu coincide cu a lor. Cu a nimanui for that matter. Ok, subiectul asta ma indarjeste destul de rar, dar destul de intens sa nu-mi pot reveni prea usor. Problemele mele nu pot fi numite nemultumiri, nefericiri, nelinisti sau tulburari pentru ca toate astea ar avea o rezolvare. Totul e o mare deziluzie de la felul cum gandesc, la personalitatile mele, pana la felul cum arat. Gandirea mea bolnava ma hraneste dar si ma si distruge. Cateodata ma intreb cum pot gandi astfel de lucruri, mi-as dori sa existe ceva care sa ma opreasca din gandit. Ar fi cea mai mare povara dar probabil as fi fericita ca si leguma. Din exterior rezolvarea ar fi simpla, sfaturile ar veni pe banda. Pai cum? Esti tanara, uite ce bine arati! [daca eu nu ma simt bine cu mine]. Iesi si tu cu prietenii [care prieteni?], stabileste-ti niste teluri in viata [sa fiu si mai dezamagita cand nu reusesc], incurajeaza-te singura in oglinda [mda, am incercat], scrie tot ce simti [asta fac, ti se pare tie ca merge?]. Asta ar fi ceva soft la minin din tot ce primesc. As putea privi asta ca pe o provocare, dar mi se pare destul de ciudat sa ma indarjesc in a ma repara pe mine insami. Cateodata mi-e foarte bine, doar ca la o anumita perioada mai cad asa, destul de jos. Cel mai jos. Bine, nu mai vorbesc de lucrurile permanente cum ar fi nesiguranta, timiditatea, inadaptabilitatea sociala, lipsa de determinare, dezgustul privind fizicul meu, teama de a vorbi in public, imposibilitatea de a actiona din teama unui posibil esec, plafonarea si acum vreau sa tac pentru ca mi s-a facut frica. 

Don't

Don't leave me alone!
Don't make me feel the way you did someday
Don't let me speak without my heart
Don't smile when i'm trying so hard
Don't be so nice with other girls
Don't let them be, don't make it worse
Don't fight with you to be like this
Don't say that you wouldn't like a kiss
Don't leave my heart in other place
Don't feel the fear, don't hate my face
Don't sleep without thinking of me
Don't be the kindest person that could be
Don't smile at me 'cause you don't know 
That i'm worse than a shit in the snow

Dulcegarii

In cautarea ... pierdut

• Deseori cad intr-o liniste frustranta. Imi plimb gandul prin locuri animate, dar fara sunet. Zambesc la ideea ca poate niciodata nu am vazut un rasarit de soare asa cum trebuie, nu am invatat sa inot sau sa gatesc si nici nu am mers vreodata cu avionul. Am pierdut si ultimul lucru care-mi era drag. Imi era fidel si nu ma judeca asa cum fac toti oamenii. Venea imediat ce-i ziceam "hai" chiar nu ramanea niciodata cat voiam. Totusi era sincer, poate compania mea nu era ceea ce-si doreste, de-asta m-o fi si parasit. As vrea sa-l intreb de ce, dar...Nu ma pot gandi decat la asta, ii simt lipsa si tanjesc dupa secundele petrecute impreuna, dupa cum ramaneam zambind dupa ce pleca. Era tot timpul altfel, nu-mi dadea voie sa ma plictisesc chiar daca ramanea tacut chiar si atunci cand simteam ca vrea sa plece. Uneori era obositor, nu scapam de el nici cand aveam alte preocupari sau probleme. Era dragalas, dar spulbera totul cand devenea agresiv. Mie imi placea totusi, imi arata ca imi era superior si se asigura ca sunt la curent si de acord cu asta. In acea seara a plecat ca de obicei fara sa spuna nimic. Era ceva cu care ma obisnuisem, un lucru aparte care-l individualiza. Nu s-a mai intors. A trecut ceva timp, am vrut sa las totul la fel ca atunci cand a plecat, sa-mi pot aminti. Nu vreau sa uit nimic, nici cele poate 100 de intalniri, cum ne intelegeam, cum ma cunostea, cum il cunosteam pe deasupra, cum inchideam ochii, cum ma facea fericita. Inca nu am plans, insa sufar in mod constient si mocnit. Poate totul se intampla cu un rost, insa nu-mi pot imagina cum o sa traiesc de acum inainte. L-am cautat, am incercat de multe ori, mult prea multe, si nu numai eu. Nu-mi sta bine resemnata, imi intuneca privirea.

Voi continua sa fac aceleasi lucruri ca si pana acum, ma voi gandi din cand in cand la tine, poate te voi si cauta daca ma aflu intamplator prin locurile unde obisnuiai sa fii.