Dulcegarii

Vreau sa existe o tema pentru fiecare fragment pe care il scriu aici. Nu vreau sa-ti dau impresia gresita ca am una. Nici vorba. Dar as vrea atat de mult sa am... Scopul meu e sa renunt la asta. In cele ce urmeaza voi incerca sa reconstitui legatura pe care o avem pentru ca sunt de parere ca e ceva mai presus de a intelege sau de a simti. Cu cuvintele mele va iesi poate numai o parere, o incercare de a explica inexplicabilul. Here it goes. Candva, nu foarte de demult privirea ta s-a oglindit in mine. Nu am vrut s-o reneg, ci doar s-o indepartez pentru ca gandul ca fac ceva necurat ma bantuia. Am simtit cum toate regretele mele au murit in tine, tot ce stiam este ca trebuie sa te vad tot timpul, nu pentru a le plange ci pentru a construi in jurul lor un zid de care nu ti-am zis probabil niciodata. Acestea au incercat de-a lungul timpului sa se ridice, insa nu au reusit niciodata sa ajunga la mine pentru ca de fiecare data cand te intalneam puneam cateva caramizi in jurul lor. Am creat o fortareata. Si imi era teama ca va putea veni o clipa in care sacrul ar putea sa pacatuiasca. Te priveam si ma vedeam pe mine si voiam sa-ti iau toate negura din ochi si corvoada ce-ti apasa pe suflet, sa le innod la gatul meu. Nu stiam ca asta inseamna iubire. Am invatat sa te stiu, desi imi venea aproape natural. Toate gandurile pe care le aveam de prea mult timp nu mai rasunau doar in interiorul meu, ci in al nostru. Ai fost clipa pe care am asteptat-o. O replica de-a mea inca mai sta ascunsa la umbra pe cel mai frumos peron din lume. Unde mi-ai aratat bataile puternice ale inimii tale, pe care le-am simtit una cate una, amortindu-mi fiecare gand. Nu stiu cum ai calatorit in urmatoarele 2 ore. Dar stiu ca eu am zburat pana acasa. M-am trantit in patul sub care iti pastrez acum temerile si refuzurile si mi-am oprit constiinta ca s-o pornesc mai tarziu, cand ai avut nevoie de ea. Tavanul era spart, iar cerul picura de sus doar bine. Pana vineri nu stiam ce faci, dar in mintea mea construiai un templu pentru noi. Mi-ai existat de fiecare data cand m-am pierdut, cand m-au ratacit ceilalti. Mi-ai ras si mi-ai plans iernile reci si toamnele cu vanturi care ne-au imbratisat. M-ai pitit de lumina rece a dezamagirilor si a plansului, m-ai invatat sa uit sa plang. Acum ma confund cu tine si te privesc intelegandu-te, fara sa zici nimic. Ti-as scrie privirile si saruturile daca as putea, ti-as scrie tresaririle, kilometri intregi de mangaieri, le-as scrie pe toate aici, as desena cum suntem suflet in suflet. Dar nu pot, pot doar sa-mi amintesc, iar amintirile devin din ce in ce mai vagi. Multa vreme mi-a fost teama ca nu cumva si imbratisarea ta sa doara, insa culmea, ti-am oferit-o pe cea mai ampla si transparenta ca o anti-amenintare. Ai acceptat. 
Dintre atatea momente e greu sa-l aflu pe-acela care ne-a legat.

Daca te-ai afla intr-o multime de purtatori de masti ti-as recunoaste gesturile firave si mirosul si toate nimicurile care te compun. Insa a existat un moment cand nu aveam nimic, nici macar separat. Nimic bun. Insa tu imi strapungeai mintea in fiecare seara, in acelasi loc, desfiintand trecutul meu si uitandu-l pe-al tau. Ocoleam cu maiestrie bordurile crapate si baltile de noroi, separat, fara sa stim ca suntem atat de impreuna. Ce ne-a adus pana aici? Nu mai stiu multe. Nu mai stiu cand am inceput sa-ti recunosc mirosul, sa miros a tine, cand ai inceput sa ratacesti departe de mine si ce-am facut eu cat ai ratacit, nu mai stiu cand au disparut unele visuri si cand au aparut altele...Am crescut, dar am uitat. Gandurile mele nu mai pot trai in afara ta. Ti-am dat voie sa te rupi de mine dar te-ai lipit mai tare. Regret ca nu ne-am cunoscut mai devreme. Mai devreme, cand inca puteau avea idealuri mici si posibile. Multe lucruri au ramas la fel. Inca-mi mai poti accelera respiratia in cateva secunde, intre o poza si doua cuvinte. Inca mai am obisnuinta mizerabila de a rupe din mine doar ca sa ma poti intregi. Insa tu stii sa-mi taci fiecare cuvant indiferent ce lupte se poarta-n tine. Nu vreau ca timpul sa-mi fi lezat amintirile, nu vreau noi din trecut sa ramanem fara ca nimeni sa si-i mai aminteasca. M-ai lasat mereu sa ma asez langa tine cu toate ideile astea scornite dintr-un loc pe care nici eu nu-l cunosc prea bine, dar imi place sa-i zic coltul nebuniei (de fapt nu-mi place sa-i zic asa, am inventat asta acum). Adormim in fata lucrurilor lumesti, dar le avem pe-ale noastre, surreale si rabdatoare, impenetrabile de ochiul uman obisnuit. Mi-era drag sa te vad razand, ca si cum tot raul din tine iesea asemenea unui nor negru si se disipa deasupra capului tau nemairamanand nimic. Doar primul hohot din rasul tau se aude, restul sunt doar niste cutremure mici ale fetei. Nu pot gasi nimic concret care sa-mi raspunda la intrebare. Dar totul intre noi e frumos.