duminică, 24 iulie 2011

Vorbesc mult pentru ca nu stiu ce sa zic.

Nu am terminat de umblat prin mine si am decis sa umblu un pic si prin interiorul tau. Da tu, care citesti cu ochii mari, neavand nicio idee ce va sa urmeze.  Sincer, nici eu. Dar am incercat cu fiecare ocazie sa te vad. Asa cum esti la prima vedere, asa cum imi placea mie sa cred, asa cum voiai tu. Aparent normala din punct de vedere anatomic, atat din fata cat si din spate si din lateral. Aspectul ? Total irelevant. Continutul ? Hm…Interesant. Unic as putea zice din informatiile pe care le am in momentul de fata. Nebunia, problemele, obsesiile ? Dispar in fata personalitatii care nu inseala niciodata asteptarile. Garnitnura de insanitate sta acolo, langa felul principal, fara sa intervina. Oricine ar putea spune ca aceasta exista, dar exista prea frumos pentru a o blama. Si daca ar fi sa ghicesc nu cred ca vreun aspect de mai sus ar fi limitat, lucru care te face sa te intrebi. Povestea ta e plina de gauri, dar nu si lipsita de continut, asta datorandu-se multitudinii de cuvinte pe care le rostesti pe secunda, cu un aer de parca ai spune cel mai important lucru din lume. Si pentru o clipa e. Rand pe rand, toate lucrurile lipsite de importanta se incheie intr-un « dar » lung si aparent fara sens, iar atitudinea aparent banala se transforma in una plina de insemnatate. Nu sunt multe de vazut, ci de inteles, rand pe rand , cu aceeasi uimire pe acelasi chip, al meu. Si stiu ca nu lasi lucruri sa se vada din nu stiu ce motiv. Imi pasa prea putin, asta ma face sa-mi imaginez.  Pentru ca unde nu e mister, e prea mult adevar. Iar adevarul trezeste realitate. Nimeni nu iubeste realitatea. Nu aici.

Un comentariu:

Anonim spunea...

this is what they call love.